23 IULIE

Isaia 42:19 „Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu, pe care îl trimit ?" 

Viaţa creştină este asemuită cu o alergare în care alergătorul se aruncă, fără să-i pese de ce se întîmplă la dreapta sau la stînga lui. Pentru cel ce vrea să cîştige premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Isus Hristos, alergarea este înconjurată de ispite de tot felul; el este tentat să asculte ce spun unii, să privească ce fac alţii şi apoi şi mai rău, să se aşeze şi să comenteze toate acestea nescăpînd, fără ndoială şansa de a-şi încărca cugetul. În adevăr, ce ispită mare este să asculţi ce spun cei ce privesc alergarea noastră, chiar şi atunci cînd ei poate o laudă sau o apreciază, cu toate că lucrul acesta e mai grav decît o critică. 

Cînd alergătorul se lasă influenţat de părerea vreunuia care nu este pe pista de alergare, efortul lui este slăbit, încetinat şi poate pierde din vedere ţinta şi poate pierde chiar cununa, negreşit însă nu mîntuirea. Dar solul Domnului este surd; urechile lui sînt deschise numai la îndrumările lui Dumnezeu şi închise la influenţele înconjurătoare. Cîţi martori s-au oprit de a da o bună mărturie, cîţi creştini sînt paralizaţi de la trăirea unei vieţi de alergător pentru că au plecat urechea la: „se zice că..." şi s-au lăsat astfel abătuţi de la alergare pentru că n-au mai avut înainte ţinta alergării; pe Domnul Isus. „Cine este orb dacă nu robul meu ?" 

Una din ispitele cele mai obişnuite şi cele mai periculoase ale slujitorului lui Dumnezeu, care vrea să-şi împlinească sarcina cu smerenie şi credincioşie, este de a privi la ce fac alţii de a se lăsa chiar impresionaţi de succesele lor aparente. Credinciosul care cedează în privinţa aceasta nici nu realizează că s-a oprit din alergare, pentru că el lucrează, el este activ, cu toate că el deja este alături de pista pe care Dumnezeu a ales-o pentru el. 

Căzînd astfel în ispită, el a trecut de la slujba în Duhul la slujba sprijinită pe puterile lui proprii; a trecut deci de la ce este dumnezeiesc la ceea ce este religios şi imitaţie. El a uitat că pista de alergare spre cer este îngustă şi necesită o cruce. Numai cînd ochii noştri privesc la ţintă, adică la iubitul nostru Mîntuitor vom realiza o alergare fără încetinire sau chiar oprire, primind la sfîrşitul ei „Cununa care nu se poate veşteji, a slavei." Dar şi dacă n-ar fi o cunună, prezenţa Domnului Isus este mai presus de orice răsplată.