Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.

 25 Iulie

Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.

(Ioan 13:7)

În viaţa aceasta, noi avem o viziune incompletă a metodelor lui Dumnezeu, văzând

planul Lui terminat doar pe jumătate şi insuficient dezvoltat. Dar dacă stăm în magnificul

Templu al eternităţii, vom avea o perspectivă corectă şi vom vedea că toate se potrivesc

atât de frumos!

Imaginează-ţi că mergi în munţii Libanului în timpul domniei marelui împărat al lui

Israel, Solomon. Poţi să vezi cedrul acela măreţ? El este mândria tuturor celorlalţi copaci

şi s-a luptat mulţi ani cu vânturile reci din nord! Soarelui verii i-a plăcut să zâmbească

peste el, în timp ce noaptea făcea ca pe frunzele lui catifelate să strălucească picăturile de

rouă. Păsările şi-au făcut cuiburi în ramurile lui, şi călătorii obosiţi şi păstorii rătăciţi se

odihneau la umbra lui, adăpostindu-se de căldura amiezii sau de furtunile puternice. Şi

deodată realizăm că acest bătrân locuitor al pădurii a fost sortit să cadă victimă securii

pădurarului!

Privim cum securea îşi face prima crestătură în trunchiul noduros al cedrului. Atunci

vedem ramurile lui groase şi nobile cojite de crengile lor în timp ce copacul cade

prăbuşindu-se la pământ. Strigăm împotriva distrugerii violente a acestui „Copac al lui

Dumnezeu“, după cum se ştie lămurit, şi ne exprimăm supărarea din cauza dărâmării

acestui stâlp semeţ din templul natural al pădurii. Suntem tentaţi să exclamăm odată cu

profetul Zaharia: „Vaită-te, chiparosule, căci cedrul a căzut…!“ (Zah. 11:2), ca şi cum

am invoca compasiunea fiecărei plante mai puţin semeţe şi am invita lucrurile

neînsufleţite să sufere împreună cu noi.

N-ar trebui să ne grăbim să ne plângem, ci ar trebui să urmărim giganticul copac

când lucrătorii lui „Hiram, împăratul Tirului“ (2 Cronici 2:3) îl coboară de pe munte. De

acolo ar trebui să-l urmărim cum este transportat pe plute pe apele albastre ale

Mediteranei. Şi în sfârşit, ar trebui să-l privim când este aşezat ca o grindă glorioasă şi

lustruită în Templul lui Dumnezeu. Când contempli destinaţia lui finală, şi-l vezi în Sfânta

Sfintelor ca o bijuterie în diadema Împăratului atotputernic, poţi să mai plângi că această

„bijuterie a coroanei din Liban“ a fost tăiată, a fost luată din pădure şi aşezată într-un loc 

atât de nobil? Cedrul a stat odată maiestuos în sanctuarul naturii, dar „slava acestei Case

din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi“ (Hagai 2:9).

Atât de mulţi oameni sunt ca aceşti cedrii din vechime! Securile lui Dumnezeu

pentru încercări i-au jupuit de tot, şi totuşi noi nu putem vedea nici un motiv pentru aceste

împrejurări atât de aspre şi de dificile. Dar Dumnezeu are un scop şi un plan nobil în

minte: să-i aşeze ca stâlpi veşnici şi ca grinzi în Sionul Lui ceresc. Şi El le spune: „Vei fi

o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului

tău“ (Isaia 62:3). J. R. Macduff

Eu nu -i cer crucii mele să înţeleagă,

Să vadă drumul meu –

Mai bine să simt mâna Ta în întuneric,

Şi să Te urmez.