ÎNTÂRZIERI BINECUVÂNTATE

 2 iulie 

 „Pe când vorbea El încă, iată că vin niște oameni care-i spun: «Fiica ta a murit»…” Marcu 5:35. 

Se părea că Isus întârziase prea mult pe drum. Nouă ni se pare că n-ar fi trebuit să Se oprească deloc ca s-o vindece pe acea femeie sau să vorbească cu ea. Copila lui Iair era pe moarte și nu era niciun moment de pierdut. De ce nu S-a grăbit să ajungă la patul ei înainte ca ea să moară? 

Însă când citim istorisirea până la capăt, suntem bucuroși că S-a oprit ca s-o vindece și s-o ajute pe femeie. Un lucru pe care-l învățăm din incidentul acesta este acela că Isus nu este niciodată grăbit. El nu este niciodată atât de absorbit de nevoia unui caz, încât să nu Se poată opri pentru a da atenție altuia. El nu este niciodată atât de presat de timp, încât trebuie să așteptăm la rând. Indiferent ce face, El va auzi întotdeauna instantaneu strigătul nostru când suntem în nevoie. 

O fetiță avea următoarea idee despre felul în care Dumnezeu o asculta atunci când începea să se roage: El le poruncea tuturor îngerilor să facă liniște, spunând: „Aud un zgomot – un zgomot făcut de o fetiță”; atunci toți îngerii păstrau o tăcere de mormânt până când ea spunea: „Amin”. Îngerii n-au nevoie să li se spună să tacă pentru ca Dumnezeu să-l audă pe cel mai umil micuț rugându-se; totuși, copila n-a greșit prea mult. 

Un alt lucru pe care-l învățăm din această întârziere este acela că Isus nu vine niciodată prea târziu și nu așteaptă niciodată prea mult. Fără îndoială, de data aceasta se părea că întârziase prea mult; dar când vedem cum a ieșit totul în final, suntem siguri că nu a făcut nicio greșeală. Într-adevăr, copila a murit în timp ce El zăbovea; însă aceasta doar I-a dat ocazia de a face o minune și mai mare. El a așteptat ca să poată îndeplini o lucrare și mai glorioasă. Există întotdeauna un motiv bun pentru care Cristos întârzie să ne răspundă la rugăciuni sau să vină în ajutorul nostru. 

El așteaptă ca să poată face mult mai mult pentru noi la sfârșit. Deci mai avem încă o lecție de învățat: să-L lăsăm pe Domnul nostru să-Și urmeze propria Sa cale cu noi, chiar și în felul în care răspunde la rugăciunile noastre. El știe mai bine când să răspundă și ce răspuns să dea.